„Într-o bună zi o bătrânică se plimba pe afară când a auzit un zgomot uşor. Poc, poc, poc! Poc, poc, poc!
„Mă-ntreb ce poate fi,” a zis bătrânica.
S-a furişat în spatele unui copac şi de acolo, spre marea ei surpriză, a văzut un spiriduş îmbracat în haine verzi. Acesta lovea cu un ciocan micuţ, făcând pantofi pentru alţi spiriduşi şi zâne mititele.
Bătrânica l-a apucat pe spiriduş de gulerul hainei. „Te-am prins, Domnule Spiriduş!” a strigat ea. „Într-adevar m-ai prins,” a spus calm spiriduşul. „Dar îti multumesc dacă îmi dai drumul să mă pot întoarce la treaba mea.” „Ooo, nu,” a spus bătrânica. „Nu înainte să-mi spui unde-ţi este oala cu aur. Toata lumea ştie că atunci când prinzi un spiriduş el trebuie să-ţi arate unde-i este îngropată oala cu aur.”
Spiriduşul a râs. „Deci, vrei oala mea cu aur, nu-i aşa? Foarte bine. Urmează-mă atunci şi-ţi voi arăta unde se afla îngropată.”
Spiriduşul a pornit-o înainte urmat de bătrânica care se ţinea strâns de haina lui.
Într-un final au ajuns într-un câmp unde creşteau sute de tufişuri. Spiriduşul a arătat spre unul dintre ele şi a spus, „Sapă sub acest tufiş şi vei găsi tot aurul pe care ţi-l doresti.”
Bătrânica s-a uitat la pamântul tare. „Trebuie să mă-ntorc acasă şi să iau o lopata,” a spus ea. „Dar mai întâi am să leg de tufiş eşarfa mea cea roşie. Aşa voi şti unde să sap când mă-ntorc cu lopata.”
„Bună idee,” a spus spiriduşul cu o sclipre în ochi. „Să te bucuri de aurul ce-l gaseşti!” şi fâcand semn cu mâna, spiriduşul a dispărut.
Bătrânica a alergat spre casă şi a luat o lopata. Pe drumul înapoi s-a gândit cum să cheltuiască aurul ce-l va găsi.
Dar când a ajuns din nou în câmp, ochii i s-au mărit de surpriză. In locul unei singure eşarfe roşii, a văzut sute la fel. Fiecare tufiş avea o eşarfă roşie legată de el!
„Ooo, nu!” a strigat bătrânica. „Spiriduşul acela m-a păcălit! Nu pot săpa sub toate aceste tufişuri. Acum trebuie să mă-ntorc acasă fără oala mea cu aur.”
Şi asta a făcut”
